Mănăstirea Calugăra

Mănăstirea Călugăra este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Situată pe Valea Ciclovei, mănăstirea a fost întemeiată în 1859 pe locul unei vechi chilii călugărești.

Biserica mănăstirii este clasată ca monument istoric, cu cod LMI CS-II-m-B-11095.

‘II. Perioada de întemeiere (1859-1862)

1. Stabilirea locului de întemeiere a așezământului monahal. Ctitorii Mănăstirii Călugăra. Sfințirea Mănăstirii Călugăra

Aici, pe locul atâtor credințe departe de zbuciumul cotidian, bufenii din Ciclova montană, majoritatea agricultori, la inițiativa și stăruințele ieromonahului Alexie Nedici din Ciclova Montană, zidesc în anii 1860-1861 Mănăstirea Călugăra, așezând la temelia ei credința lor străbună, ca să fie pomenire în veci și altar de închinare pentru toți urmașii urmașilor lor, într-o vale cărășană cu străveche tradiție monahală și totodată mirenească. O frumoasă și plastică descriere a locului unde a fost întemeieată Mănăstirea Călugăra o găsim într-o lucrare a arhim. Visarion Joantă: „La 2 km spre răsărit de Ciclova Montană, de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, îm inima unor codri seculari, se află Mănăstirea Călugăra, adăpostită la picioarele unei stânci de aproape o mie de metri, numită „Stânca Rolului”, care se înalță deasupra ei ca un prete abrupt, sprijinind, parcă, tăriile cerului. Tăcerile gânditoare ale codrului și liniștea monahală care o înconjoară nu sunt tulburate decât de murmurul izvoarelor care coboară în jurul mănăstirii de pe povârnișurile dealurilor, strecurându-se limpezi și răcoroase printre stâncile de calcar. Greutatea urcușului ne duce cu gândul la Drumul Crucii Mântuitorului, la suferința și jertfa sa pe cruce, la patimile pe care El le-a răbdat pentru noi oamenii. Însă odată ajunși aici, avem impresia contopirii cerului cu pământul, bucuria raiului cu bucuria suferinței. Un peisaj mirific de legendă, de început de lume, unde te simți mai aproape de cer.”

Locul în care s-a zidit mănăstirea de astăzi a fost ales de anumiți oameni, care au fost martori unei adevărate revelații petrecute cu foarte mulți ani înainte. În 8 iunie 1830, un păstor de capre din Ciclova Montană, pe nume Iancu Cârșovanul, a ajuns cu turma sa în seculara pădure de sub „Stânca Rolului”. În desișul acestei păduri, a fost martorul unor cântări îngerești pe care le-a auzit și care i-au făcut o puternică impresie. Acesta a adus cele auzite la cunoștința consătenilor, care îndată au început un adevărat pelerinaj în pădurea de pe Valea Călugărului. La fața locului au fost aduse cruci și icoane, care au fot atârnate în copaci ca semn al evlaviei și credinței acestor oameni. Multe dintre aceste icoane au fot pictate de Mihail Popovici din Oravița. Evident au existat și alte semne ale lui Dumnezeu în acel loc sfânt, întrucât așa se poate explica explozia unui asemenea pelerinaj.

În ziua de 8 iulie 1858 cântările sfinte s-au auzit atât de tare din interiorul stâncii, încât credincioșii prezenți, între care se afla și absolventul de teologie Alexie Nedici din Ciclova Montană, au ascultat în genunchi această întâmplare dumnezeiască. În acest chip, acest loc a devenit unul venerat de oamenii locului, aftfel încât în duminici și la marile sărbători se adunau mulțimi de oameni, aprinzând candelele deasupra icoanelor. La câțiva pași de locul unde a fost întemeiată mai apoi mănăstirea, se vedea icoana Sfântului Prooroc Ilie încrustată într-un fag gros, rămânând neacoperită de scoarță, deși copacul continua să crească și să se dezvolte. Acest fapt a contribuit și mai mult la recunoașterea sfințeniei locului. O serie de articole cuprinzând prețioase amănunte cu privire la descoperirea locului de zidire a mănăstirii și bazate pe relatările martorilor oculari, unii dintre ei ctitori ai viitoarei mănăstiri, au fost publicate în anul 1915 de către Preotul Nicoale Băiaș într-un ziar al timpului, Foaia Oraviții. Adevărul cu privire la istoria și descoperirea locului unde s-a ridicat Mănăstirea Călugăra îl aflăm de la tânărul teolog Alexie Nedici, care i-a povestit lui Vasile Jumanca, și el tânăr, precum și altor consăteni, despre tradițiile orale care circulau în zonă și transmise lui de părinții lui. Acestea refereau la faptul că doi călugări veneau odinioară în părțile Ciclovei Montane de la Mănăstirea „Ciobeni” în fiecare an la Dumineca de Lăsatul Secului de Brânză. Unul se adăpostea în peștera de sub stânca ce desparte Ciclova Montană de Ciclova Română, pe care mai târziu s-a zidit biserica romană-catolică Maria Fels. Acesta din urmă citea rugăciuni pentru oamenii băștinași și pentru coloniștii nemți. Celălalt și-a găsit adăpost într-una din peșterile de pe coastele „Rol-ului”, poate chiar prin locurile unde s-au auzit cântările dumnezeiști. Ieromonahul Paisie Răileanu, Starețul Mănăstirii Călugăra (1957-1960) alcătuiește două scurte studii privind devenirea istorică a mănăstirii, lucrări numite el „cronică” și bazate probabil atât pe informații ținând de tradiția orală din zonă cât și pe documente autentice. Primul document este intitulat Istoricul Mănăstirii „Călugăra”, din Valea Călugărului, iar al doilea, Cronica Mănăstirei „Valea Călugărului” din Ciclova-montană.

Ieromonahul Paisie Răileanu indică chiar și numele călugărului ce s-a adăpostit în peștera ce va sta la temelia altarului din biserica mănăstirii, deși identitatea acestuia rămâne incertă și neatestată documentar. Cu privire la acest călugăr pustnic, Răileanu menționează următoarele: „Alte date de vechimea și acestui pustnic, ar fi existat, într-o cărțulie întocmită de Alexa Nafir, fost cantor din Oravița, la această mănăstire, care trata despre persoanele, cari au descoperit peștera și au zidit biserica de astăzi, dar s-a pierdut în umbra vremilor. Se zice; că în 1912, că preotul paroh din Srediștea mică, ce era pe atunci, dinmpreună cu un învățător “Ioan – Albai”, ar fi cules multe informații din gura unui bătrân Vasile Jumanca originar din Ciclova-montană, decedat; – istorisiri minunate, despre mănăstirea din “Valea Călugărului”. / Iată un fragment din cele povestite și anume: Din povestirea unora, care și ei dețin tradiția vorbii, că pe acest loc, a trăit într-o peșteră un călugăr sub numele de Eftimie, a cărui origină, a rămas în umbra trecutului și de aceea acest loc, poartă numele de “Cracul Călugărului”, (Valea Călugărului). Să zice; că după moartea călugărului, au fost auzite cântări armonioase bisericești, cantata de ființe și glasuri nevăzute. Osemintele călugărului, s-a aflat în peșteră, cu alte obiecte de cult și s-au așezat în biserică, în care se păstrează și astăzi ca niște relicvii.”

Mihai Nafir și Ilie Strâmbei, din Oravița Montană, împreună cu vărnicelul Ion Izverniceanu, din Ciclova Montană, în urma celor auzite de la tânărul teolog Alexie Nedici au cercetat mai îndeaproape locul, descoperind astfel o peșteră în care au găsit un altar de piatră moale, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, câteva obiecte bisericești și oseminte, probabil ale călugărului care s-a nevoit aici și unde a trecut la cele de dincolo. În lucrarea sa Istoria Sfintei Mănăstiri Valea Călugărului, Alexie Nafir, fiul lui Mihai Nafir, relatează cu lux de amănunte cum au decurs evenimentele care au dus până la urmă la întemeierea unui locaș mănăstiresc, descriind locurile și oamenii acelor vremuri. El descrie viul interes arătat de pelerinii care vizitau acel loc unde minunile dumnezeiești s-au revelat oamenilor, precum și icoana cea veche descoperită în peștera călugărului pustnic, probabil o reprezentare a Maicii Domnului „Prodromița”, provenind, după spusele autorului chiar din Muntele Athos. O altă întâmplare minunată legată de această icoană a fost consemnată într-o cronică veche. Icoana, spune cronica, a fost luată de credincioși și dusă în biserica din Oravița, dar după două zile, icoana dispăruse din locul de unde se închina lumea la ea. Icoana a ajuns în cele din urmă din nou în peșteră. Intensitatea acestui eveniment a făcut ca tânărul teolog Alexie Nedici să intre în cinul monahal. Tot în această lucrare aflăm amănunte și despre primele acțiuni care au fost întreprinse cu privire la amenajarea unei capele, altarul acesteia având la temelie peștera descoperită.

2. Amenajarea lăcașului mănăstiresc. Reînnodarea vieții monahale în zonă

Ieromonahul Paisie Răileanu descrie astfel primii pași întreprinși de credincioșii care au descoperit peștera: „Sub un sloi de piatră moale, găsiră în peșteră oasele divizate, a călugărului, de la “Ciobeni”. Bucuroși de aceste descoperiri, întreprinse o colectă. Banii adunați, au făcut o cruce de lemn și două icoane. Crucea a cioplit-o lemnarul Pavel Andrei, din Oravița, iar, icoanele le-au donat Mihai Moalarul, cantor din Oravița, peștera a fost lărgită la intrare de un zidar. S-au așezat crucea și două icoane, preotul local Nedici, nu le-a sfințit, de teama stăpânirii de atunci. Ci, preotul Gheorghe Petrovici, din Ciclova-română. Vărnicerul, Ioan Izverniceanu, printr-un funcționar, de la CF.Ungare, ce era secretar, cu numele Boitner, au căpătat aprobare locului, pentru peșteră. Atunci drumul de la peșteră, era anevoios, din cauza apelor, care curgeau la vale. Dar lumea, cu nerăbdare, vizitau aceste locuri.”

După descoperirea peșterii, – după cum aflăm din lucrarea lui Vasile Vărădean – care a avut loc în 1859, un miner ocnar din Oravița a lărgit peștera, dându-i astfel o formă potrivită pentru oficierea slujbelor religioase. Un alt credincios, lemnar de meserie, i-a fixat deasupra o cruce din lemn, iar pictorul Mihail Popovici a pictat câteva icoane pentru altar. De aici încolo, credincioșii din împrejurimi au început a urca apentru a se ruga și închina în noua capelă. La scurt timp după amenajarea provizorie a peșterii, la 10 iunie 1859, preotul George Petrovici din Ciclova Română, alături de preotul Alexie Nedici dn Ciclova Montană oficiază slujba de sfințire a peșterii. Evenimentul solemn al sfințirii noului lăcaș de cult s-a consemnat într-un act elaborat de teologul Alexie Nedici. Sfințirea peșterii s-a făcut cu binecuvântarea Înalt Preasfinției Sale Emilian Kengelaț, episcopul diecezei Vârșețului, fiind de față și protopopul Sofronie Ivacicovici. Amănunte cu privire la această perioadă de început a mănăstirii, incluzând sfințirea bisericii și strângerea de fonduri, găsim și într-una din „cronicile” ieromonahului Paisie Răileanu: „Prima țintă a călugărului Teolog [Alexie Nedici], a fost aducerea de fonduri și materiale, pentru ridicarea mănăstirii, pe locul unde s-a aflat peștera. Înțelegera cu membrii fondatori, pe locul unde s-a aflat peștera, au început a construi, lucrarea. Fondatorii ca: Mihai Nafir, Ioan Izverniceanu, Ilie Strâmbei, Ilie Andrei, Gheorghe Munteanu, Vasile Jumanca, Dumitru Popovici și Mihai Petrovici (Moalărul) cu călugărul Nedici, au strâns o frumoasă colectă. Au colectat, prin: Oravița și în jurul ei, prin Sasca, Biserica-albă, Docnecea, Cacova, Bocșa, Reșița și Lugoj. CF Ungare, au donat pe seama Mrii, 400 stânjeni pătrați. Ciclovenii au curățat locul luat în stăpânire cari au cărat și materialul pentru biserică. Biserica, din „Valea Călugărului”, s-a terminat la anul 1862. Sfințirea bisericii, s-a făcut de protopopul Ștefanovici, al Bisericii-albe – cu hramul la 1.Octombrie a.c. adecă sărbătoarea „Omoforul Maicii Domnului”.” Mănăstirea Călugăra a fost închinată și „Sfântului Marelui Mucenic Procopie”, a cărui pomenire se prăznuiește în ziua de 8 iulie.

După sfințirea capelei, credincioșii din împrejurimi au început să vină și mai des și au început să doneze pentru ridicarea noii biserici. Astfel in daniile pe care Tânărul Alexie Nedici le-a strâns, încep lucrările la zidirea mănăstirii. Banii nefiind suficienți însă pentru proiectele pe care le avea tânărul Alexie Nedici, acesta pornește spre Viena cu scopul de a aduna fonduri pentru mănăstire. Se întoarce însă acasă fără a fi adunat o sumă de bani semnificativă și face apel la credincioșii din zonă reușind cu succes să îi mobilizeze pe aceștia pentru strîngerea de fonduri necesare pentru construirea mănăstirii și înzestrarea ei cu obiectele de cult necesare. Bazându-se pe o descriere ce provine de la însuși ieromonahul Alexie Nedici, Vasile Vărădean redă atmosfera entuziastă a acelor clipe istorice de la punerea temeliilor noului așezământ monahal: „Atfel, biserica ortodoxă din Ciclova Montană împrumută mănăstirii suma de 1400 florini, cu care se continuă zidirea, după un proiect întocmit de zidarul Franz Verdeț de la Oravița Montană, așa cum rezultă dintr-un contract cu data de 11 mai 1861. Lucrările încep imediat, bufenii din Ciclova Montană și frătuții din alte sate, mineri și agricultori – „oameni, mineri, copii, fete” și chiar „copii mici care au adus o piatră măruntă”, cum se arată în minuțioasa Însemnare a ieromonahului Alexie, muncind fără preget, ca albinele. Freamătul muncii din toată inima făcut umple codrul de dimineață până seara târziu, când se întorc toți acasă, în satele din vale, pe potecile pădurii.

Astfel, zidurile mănăstirii cresc pe zi ce trece, ieromonahul Alexie văzându-și visul împlinindu-se în ziduri trainice de piatră.” În „cronica” sa succintă, ieromonahul Paisie Răileanu conturează sumar aceste prime demersuri efectuate în privința construirii bisericii: „Biserica, s-a ridicat pe locul unde a trăit călugărul „Eftimie”, Altarul s-a format prin dărâmarea peșterii, ce era din piatră moale și s-au zidit până la partea de apus, în prelungirea cum se vede astăzi. Iar în partea de apus, are adâncimea fundamentului de 4 stânjeni.2 Împodobirea bisericii, s-a făcut mai mult, din ofrandele credincioșilor din Oravița și în jur. Icoanele principale, le-a pictat, renumitul pictor „Dumitrie Turcu”. În turnul bisericii, s-au așezat un clopot.” Altarul bisericii de la Mănăstirea Călugăra a fost așezat practic peste locul unde s-a nevoit călugărul pustnic amintit mai sus, asigurându-se astfel o continuitate a slujirii lui Dumnezeu în acele locuri unde prezența divinității s-a revelat oamenilor.

La început, mănăstirea s-a numit „Mănăstirea Călugăru”, aceasta fiind denumirea ei oficială, folosită și în vorbirea poporului. Denumirea provine probabil de la călugărul care s-a adăpostit în peștera ce a devenit mai apoi altarul bisericii. De prin 1880, coloniștii nemți din zonă i-au spus mănăstirii „Kalugera” și cam tot de pe atunci toată lumea începe să-i zică mănăstirii „Călugăra”.

Sursa: Wikipedia.org